– Nu mişca! Mâinile sus!
Nu mişc. Pentru că nu am cum să mă mişc. Sunt la mine în pat şi dorm. Sforăi, chiar.
– Hai, mâinile sus! Ridică-te, încet!
„Hăit”, îmi zic, „încă visez. Mi s-o fi trăgând de la filmul poliţist de ieri seară”. Casc. Dau să mă întind. Moment în care ceva rece, metalic, îmi atinge uşurel fruntea, şi înlemnesc.
Deci, nu e vis. Deschid ochii şi văd, la cincisprezece centimetri în faţă, strălucirea blăndă a glontelui de calibrul 9, la capătul unei ţevi de revolver. Piedica trasă, evident, că doar nenea de lângă mine, cu mască pe faţă şi cu nişte iniţiale pe vestă, e în descindere. Adică se află în treabă.
Mă trezesc brusc, mă ridic uluit, cu spatele la perete şi măinile sus. Aud vocea mamei dintr-o cameră şi a sorei din alta, plus încă două voci de bărbaţi. E şapte fără cinci minute, dimineaţa. Iar nenea din faţă scoate mandatul de percheziţie şi mandatul de arestare, şi mă întreabă, foarte politicos:
– Bă!!! Tu eşti numitul … (şi strigă numele unuia din foştii locatari).
În mintea mea se face brusc lumină şi izbucnesc în hohote de râs. Carevasăzică, mascaţii noştri nu ştiu cum arată cei pe care trebuie să îi aresteze, după cum nu ştiu nici că un domiciliu a fost schimbat de un an şi jumătate. În fond, dacă tot s-au obosit să facă rost de mandat de percheziţie, puteau să se întrebe şi care e situaţia juridică a casei, la fel cum puteau să se obosească să vadă o fotografie a celui pe care îl căutau.
Sau, nu?….
În orice caz, de atunci (au trecut ceva ani) dorm cu masca de catifea luată de la Veneţia, la căpătâiul patului. Să fiu pregătit, dacă mai am vreodată parte de aşa ceva, pentru balul mascat…
Nu ştii niciodată ce surprize îţi poate rezerva poliţia română. Nimic mai plăcut decât să te trezeşti dimineaţa cu un pistol la tâmplă şi cu patru mascaţi prin casă. Aşa ceva îţi dă un chef de viaţă teribil după plecarea lor, dacă reuşeşti să nu faci infarct pe moment.
Al vostru prezumtiv infractor,
stranum53