[#6] O seară din viaţa familiei Parizer. La restaurant


2009_02_12_0_13_manierati-la-masa_92755Familia Parizer, despre care voi vorbi puţin azi, este cu totul tipică pentru România zilelor noastre. Să facem cunoştinţă.

Capul familiei, domnul Parizer, are cam 130 de kilograme, un lanţ gros la gât, nenumărate ghiuluri pe degetele-i groase, şi o ceafă – la fel de groasă. În timpul zilei, domnul Parizer stă mai mereu la televizorul cu ecran plat de 70 de inches luat la mâna a doua, ascultând totodată manele la maximum de volum posibil; din când în când – cam o dată sau de două ori pe săptămână – primeşte un telefon de la un amic misterios, după care pleacă şi, câteva ore mai târziu, se întoarce cu borseta plină. Totuşi, nu acesta e secretul lui cel mai mare. Nimeni nu ştie, în afară de domnul Parizer, că lanţul de la gât şi ghiulurile sunt din cupru suflat cu aur…

Doamna Parizer – al cărei prenume nu îl cunoaştem şi care preferă dealtfel, din motive de comoditate, apelativul de „pirando” sau, mai pe scurt, „fă” – are undeva pe la 25 de ani, o carieră strălucită de mai mult de zece ani de căsnicie, cam 90 de kilograme, două cozi împletite şi cinci ani de şcoală. Adică până la căsătorie. Nu poartă niciodată mai puţin de trei fuste. Activitatea ei preferată este bârfa cu vecinele, jos la scara blocului, combinată cu producţia de covoare din coji de seminţe prelucrate pe loc, cu o abilitate remarcabilă. Pe locul doi în preferinţele dânsei se pare că se situează telenovelele, dar avem motive să ne îndoim de acest lucru, pentru că sunt situaţii în care doamnele, de comun acord, îşi mută bârfa, seminţele şi ţigările, fix în faţa televizorului.

În ceea ce priveşte copiii, ecuaţia e destul de simplă: au cu toţii prenume multe, indescifrabile şi sunt foarte utili pentru familia Parizer, deoarece nu mănâncă mult, produc alocaţii şi sunt foarte buni vânători de cărucioare la ieşirea din anumite lanţuri de supermarketuri – evident, avem în vedere cărucioarele acelea dotate cu fise de 50 de bani pentru a nu fi lăsate de izbelişte.

Ei bine, din când în când familia Parizer iese în oraş alături de prietenii de familie dotaţi cu aceleaşi gusturi, aceleaşi nume, aceleaşi lanţuri şi fix aceeaşi înfăţişare. Iar săptămâna trecută am avut ghinionul să stau la masa vecină lor (singura liberă din local).

Nici pomeneală să reuşesc să îngaim o frază de la cap la coadă în direcţia colegului meu – sau invers. Lângă noi, când nu se auzeau răgetele celor patru căpetenii de trib sau suspinele gingaşe ale celor patru fiinţe însoţitoare dotate cu burţi proeminente, fuste şi cozi, într-o limbă pe care o bănuiam a fi rromani, dar cu muuuulte cuvinte atât de familiare nouă, grămada inerentă de copii încinsese meci de fotbal – fix acolo, printre mesele fast-food-ului (toate ocupate) – aşa încât din masa şi din tentativa noastră de discuţie s-a ales exact praful. Să nu credeţi cumva că le-a făcut cineva observaţie sau că a intervenit paza, care tocmai atribuţiile astea le avea… Iar când au dat să plece, au reuşit să dărâme câteva scaune (o adevărată performanţă pentru înghesuiala de acolo) – punând astfel sfârşit glorios unei seri într-adevăr de neuitat.

Încercând să trag linie, spun aşa: tot respectul din lume (dublat de o admiraţie pe măsură) pentru colegul meu de liceu şi facultate, pentru colega mea de la studii postuniversitare (care e şi cercetătoare apreciată la un institut al Academiei Române), sau pentru vecinul bunicului, alături de care am învăţat cot la cot teoria pentru şcoala de şoferi acum 11 ani (a luat permisul din prima, btw). Toţi aceştia sunt, fără ca acest lucru să constituie un paradox, în acelaşi timp ţigani şi oameni de omenie cum nu se prea găsesc pe la noi. Şi nu sunt singurii – aşadar, se poate.

Dar restul?

1 Comment

  1. *Star spune:

    Restul nu…

Leave a Comment

Trackbacks