[#4] Cu şi despre fotbal


strada_mingiiAm făcut săptămânile trecute o excepţie de la un angajament luat mai de demult, şi m-am uitat la un meci de fotbal. Dincolo de faptul că nu prea am văzut fotbal, justificarea mea (pentru încălcarea angajamentului luat) era clară: anul ăsta campionatul a fost câştigat absolut pe merit de o echipă venită practic de nicăieri. Meciul în cauză fiind Unirea Urziceni – Steaua, în ultima etapă.

Că anormalul domină categoric în „fotbalul românesc” mi-am dat seama, alături de o ţară întreagă, la finala Cupei. Suporteri pe gazon, huliganism, bătăi între galerii – salata e întreagă. De fapt, şi la ultima etapă din campionat, presa vuia din cauza evenimentelor de la Piteşti – tot suporteri pe gazon, plus un meci întrerupt şi nişte bieţi căţei dezorientaţi (care nu se mai intersectează cu sportul nici măcar în drumul spre cluburile de fiţe) fugăriţi de proprii fani, ajunşi pe bună dreptate la exasperare.

În fond, de unde toate anormalităţile astea? Răspuns: deschideţi orice site de sport şi număraţi ştirile care NU se referă la fotbal, după care încercaţi să le comparaţi numeric cu ştirile care au de-a face cu sportul în cauză. Asta pentru că nu am îndrăzneala să mă uit la o emisiune de sport la TV – ultima dată când am făcut-o, reţeta era clară: garantat aflăm cu cine se mai întâlneşte jucătorul A., ce maşină absurd şi sfidător de scumpă şi-a luat B., sau pe ce sumă astronomică de bani a fost transferat C. În fapt, nicio ştire legată cu adevărat de sport – numai „ştiri”, prea multe „ştiri”, legate de business fotbalistic – conform unei devize care pare a fi devenit literă de lege: No sports. Only soap operas. Pe limba noastră: Niciun pic de sport. Doar telenovele.

Lucruri grave nu s-au întâmplat numai la noi. Există precedente de exact acelaşi tip la case mai mari (din exact acelaşi motiv: supralicitarea unui sport – fotbalul – şi transformarea lui în ceva ce de fapt nu e), şi exemplul care îmi vine în minte e totodată cutremurător şi suficient de recent: 1985, stadionul Heysel, Bruxelles, finala CCE, când huliganii englezi au atacat suporterii italieni (nici ei foarte buni prieteni cu ideea de fair play). Rezultat: un zid dărâmat şi 39 de morţi. La noi nu s-a întâmplat încă aşa ceva, dar asta nu pentru că am fi mai buni, ci pentru că existenţa în România a unui stadion cu 55,000 de locuri precum Heysel ţine de domeniul fantasticului.

Aşadar: de ce să acceptăm rolul care ne-a fost atribuit de alţii – cel de consumator al unui produs prost? Scriu rândurile de faţă în parcul Titan; e ora 8 seara, iar pe marginea lacului oamenii se plimbă, (foarte mulţi) fac jogging, pedalează, se plimbă cu rolele, în timp ce pe lac au apărut bărci nou-nouţe, închiriate cu ora. În plus, terenurile de baschet şi fotbal sunt pline.

Părerea mea: să îi lăsăm pe câini să se pregătească în linişte pentru Liga Campionilor (ediţia 2132-2133, când, poate, se vor califica), să îi lăsăm pe alţi patroni de echipe să alerge cu valizele de bani prin centrul Clujului după echipele adverse, să îi lăsăm pe cei de la federaţie să înscrie echipele în campionat fără garanţii financiare şi să ia amenzi de sute de mii de euro pentru asta; în fine, să îi lăsăm pe cei din presa de profil să ne considere public-ţintă pentru telenovele, arătând cât de deştepţi ne cred de fapt; şi aşa mai departe… Ei cu ei, noi cu noi. E o zi frumoasă; de ce să o irosim în faţa monitoarelor, când ne aşteaptă parcurile?

NOTĂ: din păcate, fotbalul nostru este trist ca o zi de iarnă şi nu am reuşit să storc din el nicio picătură de umor. Îmi asum vina în întregime. Pe tema asta ar merge un anunţ, poate: Pierdut umor. Îl declar nul. Semnat: F.[otbalul] R.[omânesc].

Al vostru microbist,

stranum53

Leave a Comment

Trackbacks