Episod frecvent, parte autentică din cultura de viaţă a oricărei persoane care a petrecut mai mult de şapte zile la rând mergând cu metroul bucureştean.

Atenţie, se închid uşile…

Cei patru Pardaillani sar dezinvolţi înăuntru printre uşile care se închid ale ultimului vagon şi monopolizează fără niciun semn de regret burduful dintre vagoane. O alegere de fapt bine făcută; dacă cumva trebuie să treci dintr-un vagon în altul şi ai ghinion să fii femeie, mai ales.

+

Nu e nevoie nici să le văd pantalonii trei sferturi, nici tricourile cu mult roşu aprins pe ele, nici să îi aud. Simţul olfactiv al oricărui om normal din vagon trebuie că s-a autosesizat deja, dată fiind duhoarea grea de peşte mort care ne învăluie brusc. Iar eu sunt ăla ghinionist care s-a nimerit să fie aproape de zona de lansare a atacului cu arme chimice. Hai, treacă-meargă, îmi zic, câteva minute de răbdare şi scap.

Dar, ce se-ntâmplă, doctore? Trece o staţie, trec două… şi dintr-o dată urechile îmi sunt mângâiate de sunete cum nu se poate mai suave…. Pam-pam, pam-pam, pam. Pam-pam, pam-pam, pam!… Eşti frumoasa vieţiiiiii meeeeleeeeeeee…., Eu mi-am pus inima-n tiiiiiiiiinnneee…. Ha!… Ha!…. Haaaaaaah!

Ecou de studio, acordeoane false, zbierete de cimpanzeu, urlete de gorilă, tobe de sintetizator. Şi speaker scrâşnit de telefon mobil. And so on, and so forth…. Aşa că profit de ocazie şi îi fac o dedicaţie plină de dragoste celui ce a avut ideea strălucită să doteze telefoanele mobile cu difuzoare.

+

Cobor patru staţii mai încolo. Sunt, acum, expert în manele, iar stomacul îmi e antrenat în lupta împotriva simptomelor de greaţă. Din păcate, alte fiinţe au avut mai puţin noroc decât mine: trei fete au încercat să schimbe vagonul, trecând aşadar prin singurul burduf disponibil, ocazie cu care au fost servite cu tot repertoriul de agăţat al celor patru muşchetari, rămaşi în urma mea, victorioşi, pe câmpul de bătaie.

Scurtă generalizare. Varietăţi ale speciei homo sapiens (really???) cocalarus sunt de întâlnit nu numai în metrou. Cea mai recentă şi inedită experienţă a fost să dau peste un specimen vineri, în Herăstrău. Făcea, ca tot omul, jogging, însă cu volumul speakerului la maxim pe telefonul mobil şi cu maneaua guiţând din el, porcin şi diafan – reuşit exerciţiu de suprarealism, îndrăznesc să spun.

…. God, people, voi chiar existaţi?

Al vostru, ascultător de Erik Satie,

stranum53

sursa poza