[episodul 1]

Mă prezint întâi, aşa cum e frumos.

Port cu mine un blestem: nicăieri nu sunt acasă. Am venit în Bucureşti cu mulţi ani în urmă şi nu am transformat niciodată oraşul în casa mea afectivă, iar ceea ce însemna înainte „acasă” a pierdut de mult semnificaţia asta. Oriunde merg sunt un străin, nicăieri nu sunt at home. Asta ca să nu vă întrebaţi prea mult ce e cu pseudonimul meu.

Povestea are, totuşi, o parte bună. Nu fac diferenţe între Bucureşti, Timişoara, Constanţa sau Iaşi, nici între oraş şi sat, şi în plus nu mă omor după convenţii sociale şi titluri academice.

Cred că trăim într-o grădină frumoasă, plină de legume. România şi noi. Noi, cei care stăm seară de seară ore întregi la televizor, care spargem record după record de decojit seminţe în faţa blocului, care umplem străzile şi trotuarele cu maşini, care…, care. Voi vorbi puţin despre acest „care” sufocant.

Aşadar, voi cocalari şi voi piţipoance, beware.

Al vostru, numai bun de criticat,

stranum53