Poate te întrebi : „de ce dracu’ subiectul ăsta?”, sau „ce naiba vreau să zic cu asta?”.
Mă fascinează faptul că , utilitatea bogatului vocabular vulgar al românului , a început să nu se mai limiteze la anumite „conjuncturi.
Concret , românul a început să simtă o plăcere deosebită în a adăuga celor mai banale lucruri rostite şi câte ceva din bagajul lui de „vulgaritate„. Îmi atrag atenţia, în particular, întrebările.
Până nu de mult banale , au început să se împodobească cu anumite „floricele”. Se poate observa tendinţa , devenită naturală pe alocuri , de a folosi expresii de genul: „Unde (p**a mea) am pus hârtiile alea?”, „Cine (morţii-măsii) mi-a umblat la dosarele astea?” , sau „Cat (dracu’) e ceasul?”.
În mod normal aceste întrebări ar avea mesaj şi dacă am face abstracţie de conţinutul parantezelor.Dar care „cacat” ar mai fi farmecul? Tindem ca această exprimare , devenită pe alocuri obişnuinţă , să ne „cucereasca” cu totul.
Nu spun că va ajunge în cărţile de romană , dar aş putea să văd peste 10-15 ani o învăţătoare scăpând o întrebare de genul: „De ce p***a mătii nu ţi-ai făcut temele?”. Sau dacă profesorul de matematică lansează un „porumbel” de genul: „Cat mama dracului face radical din 9?”, nu m-ar mira să-l aud pe puştiul din ultima bancă zicând: ” 3…,în p**a mea!!!” (orice asemănare cu fapte şi personaje reale este pur întâmplătoare :)… Nu înţeleg de ce gâtu-măsii lăsăm aceste expresii să ne cucerească?
Adică , chiar nu mai suntem în stare, în p**a mea , să ne controlăm când punem o întrebare? Unde căcat e decentă de altă-dată??
Conceput dupa un scurt travaliu de Flick